herman merville

Herman Melville (n. 1 august 1819, New York - d. 28 septembrie 1891, New York) a fost un scriitor american, cunoscut mai ales pentru romanul său Moby Dick, care l-a făcut celebru.

Cuprins  [arată]

[modificare] Biografie

Herman Melville s-a născut pe 1 august 1819 la New York. Tatăl lui, Allan Gansevoort Melvill, era scoțian și mama sa, Maria, era olandeză, ambii cu origini aristocratice. Falimentul tatălui îl silește să întrerupă studiile școlare la vârsta de 15 ani. În amintirile sale afirma că gustul pentru aventuri l-a dobândit ascultând povestirile tatălui său Allan despre valuri marine monstruoase, înalte cât un munte, despre catarguri de corăbii care se rupeau ca surcelele în bătaia furtunilor, despre peripețiile unei călătorii pe mare către Le Havre sau Liverpool. După moartea tatălui în 1832, familia se mută la Lansingburg pe fluviul Hudson, unde tânărul Herman studiază la Albany Classical School. Lui Melville îi place însă să călătorească și în anul 1835^{[necesită citare][1]} se îmbarcă pe un vas ancorat în portul orașului New York, traversează oceanul ca elev matelot până la Liverpool, vizitează Londra și se întoarce cu aceeași navă. În romanul Redburn: His First Voyage (Redburn: Prima sa călătorie), publicat în 1848, s-a inspirat din această experiență.
Câțiva ani își asigură existența dând lecții particulare ca meditator. Impresionat de lectura cărții Two Years Before the Mast (Doi ani la catarg) de Richard Henry Dana, apărută în 1840, Melville se îmbarcă din nou ca marinar și, pe 1 ianuarie 1841, părăsește portul New Bedford/Massachusetts pe bordul balenierei Acushnet în direcția Oceanului Pacific. Ajuns la Insulele Marchize, părăsește nava. Impresiile din călătoria efectuată constituie tema povestirilor Taipi (1846) și Omoo (1847). După ce stă câtva timp în Insulele Societății, ajunge la Honolulu iar de aici, pe bordul fregatei americane United States, ajunge în toamna anului 1844 la Boston. Și experiența acestei călătorii va face obiectul unei povestiri, White Jacket: or, The World in a Man-of-War (Redingota albă sau lumea de pe o navă de război, 1850).
În 1847, Melville se căsătorește la Boston cu Elizabeth Shaw, împreună vor locui în New York până în anul 1850, când cumpără o fermă în Pittsfeld. În anul următor apare romanul Moby Dick, carte care nu a atras la început atenția publicului. Între anii 1857 și 1870 are diverse ocupații la școlile din regiune și ține un ciclu de conferințe pe tema aventurilor din mările sudului. Mai târziu lucrează ca agent vamal al orașului New York. Herman Melville moare pe 28 septembrie 1891, după o boală de câteva luni, și este înmormântat în cimitirul Woodlawn din cartierul Bronx (New York).

Coperta romanului care l-a făcut celebru pe Melville, Moby Dick.

[modificare] Moby Dick

Pentru detalii, vezi: Moby Dick.

Abia la câțiva ani după moartea lui Melville, romanul Moby Dick este redescoperit de public, recunoscându-i-se calitățile literare care i-au asigurat o popularitate crescândă ca una din creațiile cele mai importante ale literaturii universale. Romanul istorisește aventurile căpitanului Ahab al navei Pequod, obsedat de dorința de a ucide legendara balenă albă, Moby Dick, care îi cauzase pierderea unei gambe. Povestitor este un membru al echipajului, Ishmael. Proza lui Melville este complexă și de o imaginație bogată, ceea ce a făcut din el unul din cei mai fini stiliști ai limbajului din literatura americană, alături de William Faulkner, Henry James și Thomas Pynchon. Romanul este dedicat prietenului său, scriitorul Nathaniel Hawthorne, care i-a influențat scrierile. După acest roman s-au turnat mai multe filme cinematografice.

[modificare] Operă

[modificare] Romane

• Taipi: A Peep at Polynesian Life, 1846
• Omoo: A Narrative of Adventures in zhe South Seas, 1847 (Omoo: Relatarea aventurilor din Oceanul indian)
• Redburn: His First Voyage, 1849
• White-Jacket: or The World in a Man-of-War, 1850
• Moby Dick, 1851
• Israel Potter: His Fifty Years of Exile, 1855
• The Confidence Man: His Masquerade, 1857
• Billy Budd Sailor: An Inside Narrative, apărut postum în 1924, adaptat de compozitorul Benjamin Britten pentru o operă lirică.

[modificare] Povestiri

• The Piazza Tales, 1856

[modificare] Poezii

• Battle Pieces: And Aspects of the War, 1866
• Clarel: A Poem and Pilgrimage in the Holy Land, 1876

[modificare] Note

1. ^ În Proză fantastică americană, BPT 1178, Editura Minerva, Maria-Ana Tupan scrie la pagina 5 că Herman Melville întreprinde prima călătorie pe mare în 1837 ca simplu marinar pe nava St Laurence, care transporta bumbac de pe plantațiile sudice pentru fabricile engleze din Lancashire.

geo bogza

Geo Bogza (n. 6 februarie 1908, Blejoi - d. 14 septembrie 1993) a fost un scriitor, jurnalist, poet român, teoretician al avangardei.

Cuprins  [arată]

[modificare] Date biografice

Geo Bogza s-a născut la 6 februarie 1908, la Blejoi lângă Ploiești, ca fiu al lui Alexandru Bogza și frate mai mare al lui Nicolae Bogza, numele adevărat al scriitorului Radu Tudoran.
A fost poet, reporter, creator al reportajului literar românesc, teoretician al avangardei, autor al câtorva din textele ei definitorii (Urmuz, Exasperarea creatoare, Reabilitarea visului), poet de mare întindere, de la „ciorchinul de negi” al Jurnalului de sex la recea și solemna puritate a lui Orion, ziarist de curajoasă și consecventă atitudine democratică, patriotică, umanistă (Anii împotrivirii (1953), Pagini contemporane, Paznic de far), reporter al unor lumi, țări, priveliști, meridiane devenite componente ale unui univers particular, specific scriitorului, prozator al opulenței tâmpe (Înmormântări) și al plictisului exasperant provincial (O sută șaptezeci și cinci de minute la Mizil), al destinului individual tragic, sub semnul dorinței de înavuțire (Cum a înnebunit regele petrolului), al absurdului (Moartea lui Iacob Onisia), cântăreț, de amplitudine whitmaniană, al neamului din Carpați (Cartea Oltului).
Geo Bogza adaugă literaturii naționale un nume, o operă și un stil, evidente și inconfundabile.
Moare la 14 septembrie 1993, în București, la un an după fratele său, scriitorul Radu Tudoran. .

1915-1919 – Urmează școala primară la Ploiești.
1921-1925 – Urmează Școala de Marină din Galați și Constanța.
1928 – Editează la Câmpina revista „Urmuz”. Colaborează la revistele „Unu” și „Bilete de papagal”.
1929 – Are loc debutul său editorial cu „Jurnal de sex” și „Poemul invectivă” (1933) din cauza cărora va suporta rigorile legii, chiar cu detenție, sub acuzația de „pornografie”.
1936-1937 – Călătorește în Spania și Franța, în calitate de ziarist.
1937 – Apare volumul de poezii „Ioana Maria”.
1955 – Devine membru al Academiei Române și membru în Consiliul Național pentru Apărarea Păcii.
1971 – Este decorat cu titlul de Erou al Muncii Socialiste.
1978 – Primește Marele Premiu al Uniunii Scriitorilor.
1993 – Pe 14 septembrie se stinge din viață la Spitalul Elias.

[modificare] Opera

[modificare] Poeme

• Poemul invectivă - (1933)
• Ioana Maria (17 poeme) - (1937)
• Cântec de revoltă, de dragoste și de moarte - (1947)
• Orion - (1976)

[modificare] Reportaje

• Cartea Oltului - (1945)
• Țări de piatră, de foc, de pământ - (1939)
• Țara de piatră - (1946)
• Oameni și cărbuni în Valea Jiului -(1947)
• Veneam la vale -(1942)

costache negruzzi

Constantin (Costache) Negruzzi (n. 1808, satul Hermeziu, județul Iași – d. 24 august 1868) a fost un om politic și scriitor român din perioada pașoptistă.

[modificare] Biografie

Născut în Trifeștii Vechi (astăzi Hermeziu), din apropierea Prutului, lângă Iași, este fiul lui Dinu Negruzzi, de origine răzășească, ajuns boiernaș în rang de paharnic, și al Sofiei Hermeziu. Și-a început învățătura în greaca cu unul din dascălii greci mai cu renume pe atunci în Iași, iar românește învăță singur dintr-o carte a lui Petru Maior, precum însuși mărturisește într-un articol intitulat Cum am învățat românește, foarte interesant pentru detaliile pe care le dă asupra metodelor întrebuințate de profesorii din acea vreme.
Izbucnind revoluția din 1821, a fugit în Basarabia cu tatăl său. La Chișinău face cunoștință cu poetul rus Pușkin, care-i deșteaptă gustul pentru literatură și cu un emigrant francez de la care ia lecții de limba și literatura franceză. Din această perioadă datează primele sale încercări literare: Zăbavele mele din Basarabia în anii 1821, 1822.
Dupa moartea tatălui său, intră copist la visterie, începând astfel viața politică, cum făceau toți fiii de boieri pe atunci.
În acest timp publică câteva traduceri de poezii (Mnemon de Voltaire, Prostia Elenei de Marmontel), și câteva nuvele, care făcură mult efect. Îndemnat de scrierile patrioților de peste munți, studiază istoria și dădu la lumină Aprodul Purice ca un fel de protestare indirectă la adresa domnului și boierilor din timpul său.
Ales, în 1837, deputat de Iași în Obșteasca obișnuită adunare, instituită de Regulamentul Organic, apoi ca funcționar superior, și ca director al teatrului (alături de Mihail Kogălniceanu și Vasile Alecsandri), se arată pătruns de idei liberale și doritor de progres. În 1840 este ales primar al orașului Iași.
Negruzzi nu ia parte la mișcarea din 1848 și mult timp rămâne retras din afacerile statului, reintrând mai târziu ca judecător, membru în Divanul domnesc (1857) și apoi, sub domnia lui Cuza, ca director al departamentului finanțelor, deputat și epitrop la Sf. Spiridon.
Se stinge din viață la 24 august 1868, și este înmormântat în cimitirul bisericii din Trifeștii Vechi.

[modificare] Activitatea literară

Casa memorială Costache Negruzzi de la Hermeziu.

Negruzzi debutează cu traducerea poeziei Șalul negru după Alexandr Pușkin. Apoi întreprinde traducerea baladelor lui Victor Hugo, lucrare meritorie, pentru că a căutat să întrebuințeze un vers analog cu al poetului francez, vers greu de făcut în românește, mai ales în timpul când scria Negruzzi (ex. Pasul de arme al Regelui Ioan) și pentru că multe din ele exprimă foarte bine ideea autorului într-o românească curată. Dintre cele mai reușite cităm Uriașul. O altă traducere importantă este a satirelor lui Antioh Cantemir, din rusește, făcută împreună cu Alexandru Donici.
Negruzzi a scris și poezii originale, dar acestea nu sunt partea cea mai strălucită din opera lui. Cea mai însemnată lucrare în versuri e Aprodul Purice. Începutul e pastoral; tonul epic e păstrat câtva, dar interesul și calitățile poetice scad de la un moment și de aci încolo este numai o cronică rimată.
Poetul începe prin a ne descrie starea liniștită a Moldovei care scăpase de războaie. Hroiot, un general ungur al regelui Matias Corvin, aflând că Ștefan este departe de hotarele ungurești, hotărî să facă o năvălire în principat ca să se răzbune împotriva lui Ștefan, care-l învinsese de multe ori. Pregătirile pe care încep să le facă ungurii sunt însă aflate de un român, care se găsea rătăcit prin armata dușmană. Acesta, îmboldit de iubirea de patrie, alergă la pârcălabul din Roman și-i spuse ce se uneltea între unguri. Pârcălabul a trimis în pripă un curier la Ștefan și în același timp a luat oarecare măsuri ca să întâmpine pe inamic dacă ar sosi mai înainte.
Operele în proză sunt împărțite în trei grupe, botezate cu titlul general de Păcatele tinerețelor (1857). În prima intră Amintirile din junețe, câteva povestiri, din care unele cu caracter personal, de exemplu Zoe (1829) și O alergare de cai (1840), nuvele în care intriga e bine condusă și plină de interes, iar limba e românească și cu expresiuni nimerite. Fiziologia provințialului reprezintă poate cea mai bună fiziologie scrisă în limba română.
Tot în această grupă intră și povestea Toderică, jucătorul de cărți (1844), imitată cu destulă libertate după Federico de Prosper Mérimée. E vorba aici de un jucător de cărți care pierduse toată averea, și găzduind odată pe Iisus Hristos și pe Sfântul Petru, a obținut ca răsplată trei lucruri: cărțile pe care le avem în mână au fost dăruite cu putere ca totdeauna să aducă câștig lui Toderică, pomul de la ușa lui să fie așa că oricine se va sui să nu se poată coborî fără voia lui, în fine un scaun de asemenea fu blagoslovit ca oricine va sta pe el să nu se ridice fără voia lui Toderică. Cu mijloacele acestea el făcu avere mare, scăpă în câteva rânduri de moarte și în fine, când muri, izbuti să intre în rai prin șiretenia lui.
Această glumă nevinovată, despre care însuși Negruzzi ne spune că s-a tipărit mai mult ca să umple coloanele revistei decât cu vreo pretențiune literară, supără grozav clerul și administrația din acel timp -1844 - încât îl trimiseră în exil la o mănăstire, iar revista Propășirea a fost suspendată.
Dintre fragmentele care alcătuiesc grupa a doua, cea mai însemnată lucrare este Alexandru Lăpușneanul, publicată în Dacia Literară în 1840, una din nuvelele de referință ale literaturii române. Nuvela se compune din patru părți, fiecare purtând un motto, care este tema ei. Iacob Eraclid, cunoscut sub numele de Despot Vodă, fusese ucis de Tomșa, care devenise domn al Moldovei; Alexandru Lăpușneanu, care mai domnise o dată, vine cu oști turcești ca să reintre în posesia tronului.
A treia grupă din scrierile lui Negruzzi o formează Scrisorile, peste 30 de bucăți. În unele se găsesc observări critice și satirice asupra obiceiurilor societății; în alte notițe despre diferiți scriitori (Scavin, Alexandru Donici), în alte amintiri personale sau povestiri din istoria țării. Tonul este în genere glumeț, potrivit cu genul acesta chiar când tratează chestiuni serioase și tratează și asemenea chestiuni cum sunt cele privitoare la ortografie și la limbă. Scrisorile au fost publicate antum în volumul Negru pe alb.
Negruzzi ia parte la discuțiile cu Ion Heliade Rădulescu și cu ardelenii și înfățișează, chiar din primii ani ai acestei lupte, punctul de vedere cel mai cuminte. Scrisorile acestea sunt un bogat izvor de informații de tot felul, de care nu se poate lipsi cel care voiește să cunoască viața socială și culturală a epocii dintre 1838-39.
Negruzzi s-a ocupat și de teatru. Știm că a fost unul din cei care au pornit mișcarea din 1840. Pentru aceasta a tradus din franceză și a scris și lucrări originale - slabe ca întocmire dramatică, dar cu pasaje satirice hazlii: Cârlanii, vodevil într-un act (1857) și Muza de la Burdujeni (1850), în care își propune să ridiculizeze pe puriști și neologiști.

[modificare] Cronologie

Mormântul lui Costache Negruzzi, aflat în curtea bisericii din Hermeziu.

• 1808 – Se naște la Trifeștii Vechi (Iași) Costache Negruzzi, fiul paharnicului Dinu Negruț și al Sofiei Hermeziu. După ce învață în casă limba greacă și franceză, își însușește limba română cu un dascăl de la Seminarul de la Socola, episod povestit cu mult umor în Cum am învățat românește. Adevărata românească o învață după cărțile populare Floarea darurilor și Istoria lui Arghir și a prea-frumoasei Elene și după cartea lui Petru Maior Despre începutul românilor – „Astfel Petru Maior m-a învățat românește.“
• 1821/1822 – Familia părăsește Iașii în urma mișcării eteriste, stabilindu-se la moșia Șărăuți din ținutul Hotinului, apoi la Cernăuți, unde viitorul scriitor a avut privilegiul de a-l cunoaște pe Aleksandru Pușkin, exilat aici de autoritățile țariste.
• 1823 – Familia se întoarce la Iași.
• 1826 – Moare tatăl scriitorului, Dinu Negruț.
• 1825/1835 – În urma morții tatălui, ocupă diverse funcții administrative, de la aceea de diac la vistierie până la cea de secretar al Adunării Obștești.
• 1835 – Traduce Triizăci ani sau viața unui jucătoriu de cărți după opera cu același titlu a lui Victor Ducange și M. Dinaux.
• 1836 – În Muzeul Național (nr. 36, 37) apare Corespondența dintre doi români, unul din Țara Românească și altul din Moldova, pe de o parte I.H. Rădulescu, pe de alta C. Negruzzi, pe teme lingvistice de mare actualitate: simplificarea alfabetului, introducerea neologismelor, limba română unitară.
• 1837 – Traduce, la îndemnul lui Heliade care proiectase acea vestită Bibliotecă universală, Angelo, tiranul Padovei și Maria Tudor, drame ale lui Hugo. Publică poemul Aprodul Purice, sursa de inspirație fiind o legendă din O samă de cuvinte a lui I. Neculce, gândit drept un fragment din proiectata epopee Ștefaniada.
• 1837/1838 – Curierul de ambe sexe al lui Heliade publică nuvela romantică Zoe, apoi traducerea poemului Șalul negru de Aleksandr Pushkin.
• 1839 – Tot în Curierul de ambe sexe publică povestirea anecdotă Au mai pățit-o și alții, în Albina Românească apare Regele Poloniei și domnul Moldovei.
• 1840 – Apare la Iași Dacia literară sub direcția lui Kogălniceanu, a lui Alecsandri și a lui C. Negruzzi. În chiar numărul 1 al Daciei literare apare nuvela istorică Alexandru Lăpușneanul,care este de asemenea si prima nuvela istorica din literatura română. G. Călinescu afirmă: „Numele lui C. Negruzzi este legat de obicei de nuvela istorică «Alexandru Lăpușneanul», care ar fi devenit o scriere celebră ca și «Hamlet«» dacă literatura română ar fi avut în ajutor prestigiul unei limbi universale“. Face parte din comitetul de direcție al Teatrului Național din Iași, alături de Kogălniceanu și de Alecsandri. Publică în Albina Românească nuvela Provințialul, devenită Fiziologia provințialului.
• 1842 – În Albina Românească apare Păcală și Tândală sau Morala moldovenească: „capodopera acestei proze de hilaritate clasică este «Păcală și Tândală», deschizând drumul lui Anton Pann și a lui Ion Creangă“ (G. Călinescu).
• 1844 – În Propășirea apare prelucrarea Toderică după Federigo a lui Prosper Merimée, care nemulțumește autoritatea domnească; autorul este exilat, iar revista oprită. Tipărește Vânătorul bun, o carte pe tema vânătorii pe care Odobescu o cunoaște, devenindu-i model pentru Pseudo-kinegeticos, operă terminată cu un fragment negruzzian.
• 1846 – În Almanahul de învățătură apare nuvela istorică Sobieski și românii.
• 1848 – Conservator în gândire, un cumpătat, având relații bune cu domnitorul, Negruzzi nu este printre participanții la evenimentele revoluționare din acest an.
• 1849 – La Teatrul Național din Iași se reprezintă vodevilul Doi țărani și cinci cârlani, devenit Cârlanii.
• 1850 – Este numit director al departamentului finanțelor.
• 1851 – Publică farsa într-un act Muza de la Burdujeni la sfârșitul căreia Negruzzi adaugă o notă: „Noi am zis - nu ne mai aducem aminte unde - că sunt mulți care schingiuesc și sfâșie frumoasa noastră limbă și în loc de creatori se fac croitori, și croitori răi. Asta ne-a îndemnat a compune această mică comedie crezând că facem un bine arătând ridicolul unor asemine neologiști“.
• 1853 – Negruzzi scoate revista Săptămâna.
• 1855 – În România literară a lui V. Alecsandri apar Istoria unei plăcinte și Ochire retrospectivă.
• 1857 – Apare volumul Păcatele tinereților, care cuprinde toate scrierile lui Negruzzi grupate în patru cicluri:
  • I. Amintiri din junețe (Cum am învățat românește, Zoe, O alergare de cai);
  • II. Fragmente istorice (Aprodul Purice, Alexandru Lăpușneanul, Sobieski și românii, Regele Poloniei și domnul Moldovei);
  • III. Neghină și Pălămidă (Cârlanii, Muza de la Burdujeni);
  • IV. Negru pe alb (Scrisori de la un prieten).
• 1862 – În revista Din Moldova apar Studii asupra limbii române.
• 1866 – La înființarea Societății Academice Române este numit membru al acesteia.
• 1868 – C. Negruzzi moare la Iași, fiind înmormântat la moșia sa Trifești.

octavian goga

Octavian Goga (n. 1 aprilie 1881, Rășinari — d. 7 mai 1938, Ciucea) a fost un poet român, ardelean, politician de extremă dreaptă, (pro-nazist și antisemit^[1][2]) și prim-ministrul României de la 28 decembrie 1937 până la 11 februarie 1938. Membru al Academiei Române din anul 1920.

Cuprins  [arată]

[modificare] Biografie

[modificare] Primii ani

Octavian Goga s-a născut la 1 aprilie 1881 în satul Rășinari, de pe versantul nordic al Carpaților, în ulița Popilor nr. 778, fiul preotului ortodox Iosif Goga și al soției sale, Aurelia, învățătoare (și colaboratoare în tinerețe la ziarul Telegraful român și la revista Familia). Între anii 1886-1890 Goga a urmat școala primară din satul natal, avându-l învățător pe Moise Frățilă, intelectual patriot, prototipul posibil din poezia Dascălul, așa cum sora sa, Victoria, stinsă din viață de timpuriu, a fost prototipul din Dăscălița. Cea mai mare parte a vacanțelor, așa cum povestește autorul în diverse texte autobiografice, le-a petrecut în satul natal al tatălui său, Crăciunelu de Sus, jud. Alba. Satul se află pe Târnava Mică, astăzi fiind parte a comunei Cetatea de Baltă; circa 20 % din familiile din sat poartă numele de Goga. Poetul spunea: "Viața țăranilor de pe delnițele Crăciunelului mi-au fost sursă de inspirație pentru Plugarii și Clăcașii"^{[necesită citare]}. În 1890 poetul s-a înscris la liceul de stat din Sibiu (astăzi Liceul Gheorghe Lazăr), ale cărui cursuri l-a urmat până în 1899, când s-a transferat la liceul românesc din Brașov. La absolvirea liceului, în 1900, s-a înscris la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din Budapesta, continuându-și apoi studiile la Berlin și încheindu-le în 1904.

Octavian Goga - bust executat de Cornel Medrea, Aleea Clasicilor, Grădina Publică „Ștefan cel Mare”, Chișinău

[modificare] Debutul publicistic

În numărul de la 12-24 decembrie (nr. 275, p. 1098) ziarul Tribuna (Sibiu) i-a publicat prima poezie, Atunci și acum, semnată „Tavi”. Ion Pop-Reteganul de la Revista ilustrată (Bistrița) i-a scris la poșta redacției: „Ai talent, tinere amic, cultivează-l cu diligență, că poți deveni mare. Ziua bună de dimineață se arată. Nu cumva să neglijezi datorințele de studinte.” După aceste încurajări i se publică pe o jumătate de pagină poezia Nu-i fericire pe pământ^[3]. Goga, elev la liceul cu limba de predare maghiară din Sibiu, încă nu împlinise șaptesprezece ani.
Următoarele poezii pe care le-a publicat în revista Familia a lui Iosif Vulcan (Oradea, an XXXIV, 1898, nr. 44, p. 13, noiembrie) și în ziarele Tribuna și Luceafărul (nr. 11, 1 decembrie 1902, nr. 14 - 15, 1 august 1903) au fost semnate, cu precădere, tot „Octavian” și apoi „Nic. Otavă”. Abia la 15 septembrie 1903 a semnat, în Luceafărul, prima poezie (Sfârșit de septembrie), cu numele „Octavian Goga”.
La 1 iulie 1902 a apărut la Budapesta revista Luceafărul, publicație pentru cultura națională și unitatea politică a românilor din Transilvania, unde Goga și-a publicat majoritatea poeziilor. Înființarea revistei s-a datorat studenților români care activau la Budapesta în cadrul Societății „Petru Maior”: Al. Ciura, semnatarul articolului „În loc de program” din primul număr, și Goga, cel care în 1933 a afirmat că titlul revistei „era înrudit cu starea sufletească și cu conștiința literară din acele vremi”. Majoritatea creațiilor incluse de Goga în volumul Poezii (1905) au apărut în revista Luceafărul, în paginile căreia poetul s-a afirmat ca talent literar autentic.
În 1904 a apărut în Luceafărul (an III, nr. 4, 15 februarie, p. 91 - 92) cunoscuta poezie Oltul, apoi în nr. 7, din 10 aprilie, p. 151, poezia Dăscălița, semnate „Nic. Otavă”, iar în 1905, poeziile: Plugarii, Lăutarul, Dascălul, Rugăciune și Clăcașii.

[modificare] Aprecieri critice referitoare la debutul editorial

Goga a intrat în publicistica literară cu mențiuni onorabile din partea lui Ilarie Chendi, Sextil Pușcariu, Nicolae Iorga, Ion Gorun, Vasile Goldiș, Eugen Lovinescu.
În 1905 a apărut la Budapesta volumul Poezii, reeditat apoi de editura Minerva, la București în 1907 și la Sibiu în 1910. După acest debut editorial, „adevărat eveniment literar”, poetul a intrat tot mai mult în conștiința opiniei publice. Criticul literar Ion Dodu Bălan aprecia că ^[4] volumul lui Goga „înseamnă începutul unei noi epoci pentru sufletul nostru românesc”, pentru că „nimeni n-a întrecut la noi vigoarea, puritatea și muzica limbii, bogăția colorilor, originalitatea ideilor, seninătatea concepțiilor, candoarea expresiilor și fondul sănătos național, ce se concentrează în aceste poezii”. Poeziile din acest volum sunt socotite „creațiuni geniale” și cei mai valoroși critici „înțeleg rosturile sociale, naționale și estetice ale acestei apariții în istoria liricii românești”.
După critica din Familia ^[5], Iosif Vulcan revine, cu ocazia publicării poeziei Așa a fost să fie, cu aprecierea că Goga este „un talent original inspirat numai de sufletul poporului”, iar poezia, „un eveniment literar”. Volumul Poezii a fost primit cu entuzism de critici și scriitori.
Titu Maiorescu și-a revizuit într-o bună măsură teoria estetică din 1866 („Politica este un product al rațiunii; poezia este și trebuie să fie un product al fanteziei - altfel nu are material: una, dar, exclude pe cealaltă”). În noțiunea de politică, mentorul Junimii includea și patriotismul „ca element de acțiune politică”, recunoscând până la urmă că „patriotismul a devenit unul din izvoarele poeziei lui Goga și-l inspiră în modul cel mai firesc. Dovada stă în aducerea și descrierea unor figuri obșinuite din viața poporului, care însă câștigă deodată - pe lângă valoarea și menirea lor normală - o însemnătate, am putea zice o iluminare și strălucire extraordinară, ce nu se poate explica decât din aprinderea luptei pentru apărarea patrimoniului național.”
Alte aprecieri de prețuire au formulat Sextil Pușcariu, I. L. Caragiale, George Coșbuc, Alexandru Vlahuță, Eugen Lovinescu, Barbu Ștefănescu Delavrancea, George Panu. Considerat poet al neamului, pe ambii versanți ai Carpaților, poetul s-a bucurat, la numai 25 de ani, de un prestigiu literar remarcabil.

[modificare] Moartea

La 5 mai 1938, în parcul Castelului de la Ciucea, Goga a suferit un atac cerebral și a intrat în comă. În ziua de 7 mai 1938 la ora 14,15 s-a stins din viață la vârsta de 57 de ani. La Ciucea, prin fața catafalcului, duminică 8 mai și luni 9 mai a continuat pelerinajul miilor de oameni care l-au iubit și i-au prețuit opera. Marți, 10 mai, trenul mortuar cu rămășițele pământești ale ilustrului dispărut a pornit spre București. Sicriul a fost așezat miercuri, 11 mai, în rotonda Ateneului, unde a stat până sămbătă 14 mai, când s-au desfășurat funeraliile naționale. Conform testamentului nu s-au rostit cuvântări. Ulterior trupul poetului a fost înmormântat la conacul lui Goga de la Ciucea, conform dorinței acestuia ^[6].

[modificare] Activitatea

[modificare] Activitatea de gazetar

Începuturile ziaristice ale poetului au fost legate de revista Luceafărul, înființată, din inițiativa sa, la 1 iulie 1902, la Budapesta, alături de Al. Ciura și Oct. Tăslăuanu. Goga s-a menținut succesiv, ca redactor responsabil sau director, până în 1912. Apariția revistei Luceafărul s-a confundat în bună măsură cu preocupările și durerile unor tineri studenți, animați de aceleași visuri:

„Revista noastră, ca organ al tinerimii, are menirea de a ne prezenta publicului mai de-aproape, de a stabili apoi o legătură mai strânsă între public și tinerime.“ (O. Goga).

Acești tineri ardeleni de la Budapesta știau că au datoria să apere idealurile unei întregi colectivități.

„Cu un asemenea bagaj de idei, mărturisește Goga, s-a fondat revista Luceafărul de la Budapesta la 1902. Vreo patru ani cât am stat acolo și un an la Berlin noi am mers înainte, afirmând ideea unității sufletești“.

Luceafărul a apărut la Budapesta, la 1 iulie 1902, din inițiativa și cu sprijinul material al lui A.P. Bănuț, susținut de un grup de studenți români patrioți. „Era de lipsă și pentru Ardeal, afirma Goga, o revistă literară în ale cărei rânduri să se imprime caracterul local cu toate deosebirile lui de alte părți ale neamului nostru“. Contribuția lui Octavian Goga la ascensiunea Luceafărului a fost imensă: „Octavian Goga, scria Ion Chinezul, a mai scris și la alte reviste, a întemeiat chiar unele; numele lui e legat de Luceafărul.“
Cu activitatea sa în cadrul Asociației transilvănene pentru literatura română și cultura poporului român-Astra, preocupările publicistice s-au intensificat cu trecerea timpului, dezvăluind încă o latură a talentului său literar. Sub conducerea sa a apărut, de la 1 ianuarie 1907, revista Țara noastră, care a înlocuit temporar revista Transilvania. Goga, care a condus efectiv acest săptămânal, a apărut mai întâi cu titlul de redactor, apoi și de proprietar - editor. În primul număr a publicat editorialul intitulat „Către cărturarii noștri”, în care a afirmat că își propune să redacteze:„o gazetă cuminte. O gazetă ridică punte între sufletele cărturarilor și ale țăranilor care o slovesc duminica pe genunchi. Toți cărturarii, care simt în sufletul lor răsunetul datoriei ce cere împlinire, își vor spune cuvântul pe această hârtie, ale cărei foloase vor fi folosul așezământului nostru cultural.“ Revista Țara noastră a apărut săptămânal la Sibiu până la 5 decembrie 1909. A reapărut apoi la Cluj (1922 - 1931), având ca director pe Octavian Goga, și apoi la București (1932 - 1938). Numărul din 29 mai 1938 a fost închinat memoriei întemeietorului său, decedat la 7 mai.
Până la declanșarea primului război, Goga s-a impus ca ziarist strălucit prin articolele publicate în revista Țara noastră, ziarul Epoca, Adevărul, revista Flacăra și revista România, proza sa jurnalistică fiind comparabilă, stilistic și tematic, cu a celei eminesciene. Articolele i s-au apropiat de valoarea operei unui prozator de vocație. Scrierile în proză (cuprinse în volumul Precursori) au fost fie discursuri ținute în ședințele Academiei, fie cuvântări aniversare sau pur și simplu omagii aduse unor personalități ori prieteni ai scriitorului. Considerate piese antologice într-o posibilă istorie a portretului, T. Vianu l-a dedicat un semnificativ capitol în Arta prozatorilor români.
Goga și-a axat publicistica pe problemle „românismului” (originea românilor, continuitatea neîntreruptă în vatra de formare a poporului român, ideea unităților tuturor românilor, idealul unirii într-un stat național, lupta împotriva asupririi austro-ungare). Prin revista Luceafărul a reușit să-și întărească legăturile culturale cu România, spre unirea politică de mai târziu. Și revista Țara Noastră, axată pe ideologia lui Goga, și-a întărit legătura cu oamenii de la sate, fiindu-le sfătuitor, dar și un factor capabil să le rezolve nevoile spirituale și materiale.

[modificare] Activitatea de dramaturg

Deși puțin numeroasă, inegală și aflată sub nivelul realizărilor din poezie, dramaturgia lui Goga, mai ales prin Domnul notar, (publicată la editura Institutului de Arte Grafice din București), a fost un reper urmat mai târziu. Premiera piesei a avut loc la Teatrul Național din București, la 14 februarie 1914. Piesa analizează repercusiunile pe care le au în relațiile de familie și în poziția din obștea satului tranzacțiile și concesiile făcute de anumiți indivizi, ca rezultat al politicii de atragere a unor elemente românești în sistemul de deznaționalizare și oprimare a românilor. Acțiunea se petrece într-un sat ardelean (Lunca) de la începutul secolului, aflat sub dominație habsburgică. Revolta în timpul căreia a fost sancționat renegatul Traian Văleanu, a restituit dramei individuale adevăratele dimensiuni sociale. Notarul, ca și candidatul Blezu, erau uneltele dominației străine. La alegeri, dorințelor obștii li s-a opus coaliția renegaților, bazându-se pe forța coercitivă (jandarmii) și pe elementele descalificate (Mitruță), chiar pe infractori de drept comun (Hopârtean).
Prin Meșterul Manole, reprezentată în 1927 și publicată în 1928, Goga a încercat să adapteze vechiului mit la drama psihologică, reabilitând artistic vechea intrigă a timpului conjugal prin dezvoltarea și examinarea motivațiilor erotice. Personajul principal era un artist, cinic, fermecător, călător înveterat, mare amator de experiențe erotice pasagere.
Goga a lăsat, sub formă de proiect, și două piese într-un act (Sonata lunei și Lupul), sceneta Fruntașul, un articol dialogat din 1911 și traducerea Tragedia omului de Madách Imre.

[modificare] Activitatea de traducător

Adversar al politicii transilvane a guvernelor maghiare, Goga a fost, în același timp, un prieten adevărat al marilor scriitori ai literaturii maghiare clasice și moderne. A studiat încă din anii de liceu de la Sibiu și apoi ca student, la Universitatea din Budapesta, opera lui Petőfi și Imre Madách, si a fost prieten cu unii din cei mai de seamă scriitori maghiari ai timpului și a fost apropiat de Ady Endre. Madách l-a atras pe Goga din tinerețe, primele încercări de traducere din Tragedia omului datând din anii de școală. După câteva tablouri și scene din Tragedie, publicate în Luceafărul în (1903) sau în Țara noastră (1909), apariția Tragediei omului în volum în traducerea lui Goga s-a produs în 1934, primită ca „o strălucită creație poetică având aceeași valoare ca și originalul“. A doua ediție românească (1940) a apărut revăzută de autor.
Tudor Vianu scria că Memento mori și Tragedia omului sunt „poeme ale omenirii văzute prin speranțele, înfrângerile și luptele popoarelor“. G. Călinescu a observat că traducerea lui Goga e făcută într-o românească ce se apropie de perfecțiunea și frumusețea limbii lui Eminescu: „E limba de și chiar stilul lui Eminescu potrivit vremii noastre și e tocmai interesant să se vadă un poet clasic care izbutește să fie plastic prin vorbe, pentru ureche, nu prin colorism“.

[modificare] Activitatea politică

Activitatea literară a lui Octavian Goga a fost dublată de o susținută activitate politică-socială. Goga a devenit, la începutul secolului al XX-lea, mesager al aspirațiilor naționaliste ale românilor transilvăneni.
În septembrie 1906, Goga a fost ales secretar literar al Asociației transilvană pentru literatura română și cultura poporului român (ASTRA), urmând ca, împreună cu Octavian C. Tăslăuanu, să politizeze activitățile celui mai important așezământ cultural din Transilvania. Prin articole publicate în revista Țara noastră, a adoptat o poziție critică față de exploatarea la care erau supuși țăranii din România și față de guvernanții de atunci. Ca o consecință a acestor atitudini curajoase, Goga a fost deținut în iarna anului 1911 timp de o lună în penitenciarul din Seghedin, unde a fost vizitat de Caragiale, care a protestat în articolul „Situație penibilă” împotriva arestării. După doi ani, în 1911, Goga a fost din nou arestat la Seghedin.
După izbucnirea primului război mondial, Goga s-a stabilit în România, continuând de acolo cu tenacitate lupta pentru întregirea română prin alipirea Transilvaniei la România și pentru desăvârșirea unității statale române. S-a lansat într-o amplă campanie publicistică în ziarele Adevărul și Epoca, pentru lămurirea opiniei publice din România asupra situației fraților de peste Carpați, supuși la persecuții. A semnat, alături de Octavian Tăslăuanu, Onisifor Ghibu și Sebastian Bornemisza, scrisoarea ziariștilor ardeleni refugiați în România (Epoca, 15 iunie 1915), cu scopul de a continua activitatea publicistică în vederea alipirii Transilvaniei.
La 14 decembrie 1914 s-a desfășurat Congresul extraordinar al Ligii Culturale (președinte V. Lucaciu, vicepreședinte: Barbu Ștefănescu Delavrancea, secretar: Nicolae Iorga). Goga era membru al comitetului, ca reprezentant al Transilvaniei.
La întrunirea organizată de Liga politică a tuturor românilor, la București, în ziua de 15 februarie 1915, declara:

„Pentru jertfa de mâine am trecut granița, să venim în Țara Românească. Noi ne-am pierdut țara, noi ne-am pierdut patria, dar avem încă capetele noastre. Vi le dăm dumneavoastră, faceți ce vreți cu ele. Ele pot să cadă, Ardealul nu poate cădea“.

Din cauza activității sale politice în România, guvernul maghiar de la Budapesta i-a intentat lui Goga - ca cetățean austro-ungar - un proces de înaltă trădare, fiind condamnat la moarte în contumacie. S-a înrolat în armata română și a luptat ca soldat, în Dobrogea. La încetarea ostilităților și semnarea păcii de la București, Goga a fost nevoit să părăsească România, plecând în Franța. În vara anului 1918 s-a constituit la Paris Consiliul național al unității române, forum de presiune asupra marilor puteri pentru obținerea unității statale românești. La începutul anului 1919, Goga s-a reîntors în România reîntregită.

[modificare] „Duce” sau „Führer” român

„...Primul-ministru desemnat de regele Carol (al II-lea), liberalul Gheorghe Tătărescu, ... nu reușește să căștige alegerile (obținând doar 36% din voturi în loc de cele 40 de procente necesare - după lege - pentru a deține majoritatea în Parlament). ...Acest insucces electoral se datora în parte unui „pact de neagresiune între național-țărăniștii lui Iuliu Maniu și partidul „Totul pentru țară” (eticheta electorală a Legiunii)...Regele a adus la guvern doi lideri de mici partide de extremă dreaptă: poetul Octavian Goga și profesorul A. C. Cuza, șeful unui partid axat exclusiv pe antisemitism.”

—Neagu Djuvara^[7]

Guvernul prezidat de Goga (28 decembrie 1937 – 10 februarie 1938), demis după 44 de zile, a fost creat de Partidul Național Creștin rezultat din fuziunea la 14 iulie 1935 la Iași a Ligii Apărării Național Creștine (condusă de Alexandru C. Cuza) și a Partidului Național Agrar (condus de Goga)^[8].
Ca o condiție sine qua non de recunoaștere a noilor sale granițe, România s-a obligat solemn să acorde cetățenia deplină și egalitatea în drepturi tuturor minorităților dintre aceste granițe. În această privință, la 9 decembrie 1919, guvernul român (prim-ministru fiind Alexandru Vaida Voievod, 1 decembrie 1919 - 20 ianuarie 1920), a dat ordin generalului Constantin Coandă (fost ministru de externe al României) să semneze cu Puterile aliate și asociate «Tratatul asupra minorităților», anexa la Tratatul de pace cu Austria, tratat pe care predecesorul său, prim ministru al României, Ion I.C. Brătianu refuzase categoric să-l semneze, părăsind, în semn de protest, lucrările Conferinței de Pace de la Paris, în mai 1919. Prevederile tratatului minorităților au fost legiferate ulterior prin Constituția din 29 martie 1923 și legea din 25 februarie 1924, prin care toți locuitorii, foști cetățeni ai Imperiului Austro-Ungar și ai Rusiei țariste care aveau domiciliu administrativ în Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș la 1 decembrie 1918, în Bucovina la 28 noiembrie 1918 și în Basarabia la 9 aprilie 1918, dobândeau cetățenia română, cu drepturi depline.^[9].
Sub pretextul că între anii 1918 și 1924 în România s-ar fi infiltrat evrei din fostele imperii Austro-Ungaria și Rusia, guvernul prezidat de Octavian Goga, încălcând prevederile Constituției și obligațiile internaționale asumate de România, a publicat la 21 ianuarie 1938 Decretul nr. 169 privind revizuirea cetățeniei, în virtutea căruia evreii cetățeni români erau constrânși să-și dovedească cu acte dreptul la cetățenie, în conformitate cu legea din 25 februarie 1924, în termen de 20 de zile de la afișarea listelor în comune și orașe. În baza acestui decret a fost revizuită situația a 617.396 de evrei, dintre care 392.172 (63,50%) și-au păstrat cetățenia română, iar 225.222 (36,50%) și-au pierdut-o. Evreii cu cetățenia pierdută au primit certificate de identitate valabile pe un an, cu posibilitatea de prelungire și au fost considerați străini fără pașaport, supuși regimului juridic ca atare^[10].
Aceasta a fost prima dintr-o serie de legi descriminatorii, adoptate în cadrul unei politici de purificare etnică, prin care statul român își abandona cetățenii de origine evreiască, privându-i de cele mai elementare drepturi civice. Minoritatea evreiască, lăsată la bunul plac al unor funcționari publici regionali despotici, a început să se expatrieze. Un val de intelectuali și industriași români de sorginte evreiască a părăsit România, economia și cultura română fiind lezate, iar intelectuali de frunte au protestat vehement^[11][12].
Într-un interviu acordat în ianuarie 1938 ziarului britanic „Daily Herald”, regele Carol al II-lea și primul ministru Goga dădeau cifra de 250.000 și respectiv 500.000 de evrei considerați „ilegali”. Dacă regele respingea ideea expulzării, negându-le în schimb orice drepturi, Goga vorbea de 500.000 de așa-ziși „vagabonzi”, pe care „nu-i putem considera ca cetățeni români”. Octavian Goga propunea deportarea în Madagascar (concept cunoscut sub denumirea „Planul Madagascar”^[13]) a celor 500.000 de evrei, în timp ce Istrate Micescu, ministrul de externe din guvernul Goga-Cuza, declara: „Este urgent să ne măturăm curtea, căci este inutil să tolerăm la noi toate aceste gunoaie”.^[14]
Prim-ministrul Goga a intenționat să încheie pacte politice cu Germania nazistă și Italia fascistă. ^[15] Goga a dus o politică antisemită prin care a negat drepturile legale ale populației evreiști din motive pronaziste și antisemite.^[16].
Fostul minoritar român eliberat de sub asuprirea habsburgică, Octavian Goga politicianul, propulsat la conducerea populației majoritare, și-a surclasat învățătorii în împilarea populațiilor minoritare și s-a dovedit a fi extremist de dreapta, xenofob, cu vederi fasciste și net antisemite. Istoricul Florin Constantiniu scrie în lucrarea „O istorie sinceră a poporului român” că marele poet Goga se înmlăștina, întrucât „se credea și se voia un «duce» sau «führer» român”^[17].

[modificare] Goga și Masoneria

Pașoptiștii, bonjuriștii și alți români cu studii în străinătate au importat moda masoneriei, la care a optat - cu un entuziasm și o fidelitate inegale - fruntea intelectualității românești. Deși învestit ca mason, Goga nu a înțeles idealurile confreriei: „... aprilie 1929: Octavian Goga militează pentru fondarea Blocului creștin francmasonic. D. Octavian Goga, care, deși este mason, habar n'are de rostul francmasoneriei, căci și-a permis să vorbească în lojă despre creștinism – greșeală ce masonii nu îi vor ierta niciodată. D. Goga a mers așa de departe cu naivitatea sa, încât a propus ca Loja Națională să se numească Loja Creștin-Națională.”^[18]).

[modificare] Alegerea la Academia Română

Prin acordarea la 21 martie 1906 a Premiului „Năsturel-Herescu” pentru volumul de debut, creația poetică a lui Octavian Goga a primit consacrarea Academiei Române. Raportul^[19] către plenul Academiei Române, pentru premierea volumului Poezii a fost prezentat în februarie 1906 de Titu Maiorescu.
În 1920, Goga a fost ales membru al Academiei, discursul de recepție fiind intitulat Coșbuc. În 1924, poetul a primit Premiul Național de poezie și premiul Mihail Sadoveanu pentru proză.

[modificare] Opera poetică

[modificare] Poezii (1905)

Rugăciune Plugarii Noi Oltul Casa noastră Apostolul Dascălul Dăscălița Bătrâni Reîntors Departe În codru Dimineața Pe înserate De la noi Cântăreților de la oraș Sara Lăutarul La groapa lui Laie Pribeag Pace Ruga mamei Toamna Copiilor Părăsit Despărțire Învins Solus ero Noapte Clăcașii Așteptare Dorința [modificare] Ne cheamă pământul (1909) Fecunditas Cântecele mele Cosașul De demult Colindă Un om Graiul pâinii Cain În munți Cantorul cimpoi Străinul Scrisoare Lăcaș străbun Asfințit Carmen O rază Sufletul Răsună toaca Cântece Sonet E sărbătoare Poezie

[modificare] Din umbra zidurilor (1913) Revedere Oaspe vechi Agonie Paris (I) Ziua (II) Notre dame (III) Felinarul (IV) În muzeu Cinquecento Mama Măsuța mea La mal Aeternitas De profundis Lacul Eu stau la mal... Scrisoarea ta... Gândește-te... Scirocco Poet Doina Voi veniți cu mine... Inima Strămoșii... Carmen laboris Scrisoare Moș Crăciun Eu știu un basm Trage-ți oblonul... Un trandafir se stinge Taina Toamnă nouă Mă-ntorc din nou Amurg O lacrimă Moștenire O clipă [modificare] Cântece fără țară (1916) Fără țară Așteptare Pajurei cu două capete Sângele În pacea mută Portretul Apostolul În mormânt la Argeș Pribeag străin Lupul Bobotează Trecea convoiul mortuar Poveste Sufletul [modificare] Din larg (1939) - poeme postume Din larg Profetul Ceahlăul O ramură întârziată Trecutul Apus Mare aeterna În mine câtodată

[modificare] Cronologie

• 1881 - La 1 aprilie se naște Octavian Goga, în Rășinari, județul Sibiu.
• 1892 - Este înscris la Liceul unguresc din Sibiu.
• 1897 - Debutează în Tribuna din Sibiu cu poezia Atunci și acum.
• 1899 - Se mută la Liceul românesc din Brașov.
• 1900 - Își trece bacalaureatul la Brașov și se înscrie la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din Budapesta.
• 1904 - Moare sora sa, Victoria.
• 1905 - Apare Poezii, primul volum de versuri, la Budapesta.

24 decembrie - Moare tatăl poetului, Iosif Goga.

• 1906 - Pe 14 octombrie se căsătorește cu Hortensia Cosma, fiica cea mică a lui Partenie Cosma, directorul Băncii „Albina” din Sibiu, influent om politic ardelean, considerat unul dintre cei mai înstăriți români din Transilvania.^[20] Ceremonia are loc la Catedrala mitropolitană din Sibiu, nași fiind Alexandrina și Alexandru Vlahuță.^[21]
• 1907 - Apare la Sibiu, apoi la Cluj, revista lui Goga, Țara noastră.
• 1909 - Apare Ne cheamă pământul, al doilea volum de versuri, editura Minerva, București.
• 1911 - Apare la Arad culegerea de articole Însemnările unui trecător. Crâmpeie din zbuciumările de la noi.
• 1913 - Apare Din umbra zidurilor , al treilea volum de versuri, editura Minerva, București.
• 1914 - Apare în volum piesa Domnul notar. Dramă în trei acte din viața Ardealului și se joacă la Teatrul Național din București.
• 1915 - Apare la București culegerea de articole Strigăte în pustiu.
• 1916 - Apare volumul de versuri Cântece fără țară, editura C. Sfetea, București, cu un cuvânt înainte al autorului. În același an ia parte la primul război mondial și scrie ciclul de versuri Război.
• 1918, 1 decembrie - Realizarea unității de stat. Poetul face parte din diferitele guverne care s-au succedat la cârma țării. A fost ministru al Instrucțiunii și Cultelor, ministru al Cultelor și Artelor, ministru de stat, ministru de interne și prim-ministru.
• 1919 - Văduva poetului maghiar Ady Endre îi oferă, printr-o scrisoare, spre vânzare proprietatea de la Ciucea. Prima călătorie la Ciucea cu Alexandru Hodoș și alți prieteni, apoi, toamna, a doua vizită la Ciucea, cu Veturia Goga.
• 1919 - 1923 - Refacerea castelului de la Ciucea.
• 1920 - Pe 30 mai este ales membru al Academiei Române. Discursul de recepție (1923) este dedicat lui George Coșbuc.
• 1921 - Se căsătorește cu Veturia Triteanu (născută Mureșan), cântăreață de operă.
• 1924 - Apare volumul Poezii, la editura Cultura Națională, București. Primește Premiul Național pentru poezie.
• 1927 - Apare la București culegerea de articole Mustul care fierbe.
• 1928 - Apare piesa Meșterul Manole.
• 1930 - Apare la București culegerea de articole Precursori.
• 1931 - Sărbătorirea a 50 de ani de la naștere. Facultatea de Litere și Filosofie din Cluj îi acordă titlul de doctor honoris causa. Pe diplomă, la locul rezervat pentru indicarea profesiunii, s-au înscris cuvintele: Priceps Poetarum Pro Unitate Totius Daco-Romanicae Nationis Eluctatius.
• 1934 - Prima ediție a poemului Tragedia omului de la Madách, tradus de Goga.
• 1935 - La 14 iulie se formează la Iași Partidul Național Creștin rezultat din fuziunea Ligii Apărării Național Creștine (A.C. Cuza) și Partidului Național Agrar (Goga).
• 1937 – 1938 - Între 28 decembrie 1937 – 10 februarie 1938 prim-ministrul Goga conduce guvernul Goga-Cuza. A fost demis după 44 de zile.
• 1938 - La 7 mai Octavian Goga moare la Ciucea. Este transportat la București și depus la Ateneu, apoi este înmormântat la Cimitirul Bellu.
• 1939 - Corpul poetului este reînhumat la Ciucea.

[modificare] Note

1. ^ The New York Times, articole din 13 ianuarie 1938; 31 decembrie 1937; 29 decembrie 1937 și 11 februarie 1938
2. ^ Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, ed. Univers Enciclopedic, București, 1997, (p. 351)
3. ^ Revista ilustrată, an I, nr. 5 - 6, 1898, p. 107
4. ^ Ion Dodu Bălan despre Octavian Goga
5. ^ Familia an XXXV, nr. 44, 1 - 13 noiembrie 1898, p. 523
6. ^ Ciucea lui Octavian Goga, cu sprijinul CJ Cluj și Muzeul "Octavian Goga" Ciucea; Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca 2003, p. 22
7. ^ Djuvara, Neagu: O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, p. 242, Ed. Humanitas, ediția a XI-a, 2010.
8. ^ Pop, Gheorghe T.: Caracterul antinațional și antipopular al activității Partidului Național Creștin, editura Dacia, Cluj-Napoca, 1978
9. ^ Giurescu, Dinu C.: Evreii din România (1939-1944), în România în al doilea război mondial, 1939-1947, ed. ALL, http://www.itcnet.ro/history/archive/mi1997/current10/mi47.htm
10. ^ Situația evreilor din România (1919-1940), pag. 14
11. ^ Țurcanu, Florin: Mircea Eliade, prizonierul istoriei, (trad. din franceză de Monica Anghel și Dragoș Dodu), București, Humanitas, 2003
12. ^ Laignel-Lavastine, Alexandra: Eliade, Cioran, Ionesco. Uitarea Fascismului, București, Editura EST, 2004
13. ^ en Madagascar Plan
14. ^ I. Statutul legal al evreilor în România (1800-1944)
15. ^ en The New York Times, 20 ianuarie 1938
16. ^ en The New York Times, articole din 13 ianuarie 1938; 31 decembrie 1937; 29 decembrie 1937 și 11 februarie 1938
17. ^ Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, p. 351, ed. Univers Enciclopedic, București, 1997.
18. ^ Trifu, V., în Nestorescu-Bălcești, Horia: Ordinul Masonic Român, p. 344, 1932.
19. ^ Citatul referitor la Octavian Goga, la Wikicitat
20. ^ Bălan, Ion Dodu: Octavian Goga, Editura Minerva, București, 1975
21. ^ Gogâlea, Dorin: Octavian Goga - 70, Biblioteca Județeană ASTRA Sibiu, Sibiu, 2008

[modificare] Bibliografie

• Ovidiu Papadima, Octavian Goga, ed. a II-a, București, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, 1944
• Ion Dodu Bălan, Octavian Goga (monografie), București, Editura Minerva, 1971
• Mircea Popa, Octavian Goga între colectivitate și solitudine, Cluj, Editura Dacia, 1981
• Ilie Guțan, Octavian Goga - răsfrângeri în evantai, Sibiu, Editura Imago, 2002
• Gheorghe I. Bodea, Octavian Goga - o viață, un destin, Cluj, Editura Limes, 2004
• Contribuții la o bibliografie Octavian Goga (1965-2004), Cluj, Casa Cărții de Știință, 2006
• Ciprian Doicescu, Viața lui Goga, București, Cartea Românească, 1942
• Zaharia Boilă, Un braconier politic: Octavian Goga, Blaj, Cartea Românească, 1924
• Mihai Fătu, Cu pumnii strânși: Octavian Goga în viața politică a României 1918 - 1938, București, Globus, 1994
• Octavian Goga, Afirmarea ideii național creștine, București, Tipografia Ziarului "Universul", 1936
• Ștefan G.Botoiu, Animatorii marelui ideal, Craiova, Tiparul Prietenii Științei, 1930
• Vasile Netea, De Petru Maior la Octavian Goga: Studii și evocări istorice, București, Cugetarea - Georgescu Delafras, 1944
• Onisifor Ghibu, Amintiri despre Octavian Goga, Sibiu, Tiparul Institutului de Arte Grafice Dacia Traiana, 1943;
• Nichifor Crainic, Elogiul lui Octavian Goga, București, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, Imprimeria Națională, 1941
• Cristian Sandache, "Doctrina național-creștină în România", București, Editura Paideia, 1997